CURTEA DE APEL PLOIESTI
SECTIA A II-A CIVILA, DE CONTENCIOS ADMINISTRATIV SI FISCAL
DECIZIA nr. 5295/23.05.2013
Pe rol fiind soluționarea recursului declarat de reclamanții A. D. și A. D., ambii domiciliați Ploiești, ., județul Prahova împotriva sentinței nr.523 din data de 14 februarie 2013 pronunțată de Tribunalul Prahova în contradictoriu cu intimații-pârâți ., cu sediul în S., ., județul Prahova și P. ORAȘULUI S., cu sediul în S., județul Prahova.
Cerere de recurs timbrată cu suma de 5 lei conform chitanței nr._ din data de 23 mai 2013 și timbru judiciar în sumă de 0,15 lei.
La apelul nominal făcut în ședință publică au răspuns recurenții-reclamanți reprezentați de avocat Păiașu T., din cadrul Baroului Prahova, conform împuternicirii avocațiale, intimata-pârât ., reprezentată de avocat M. C. din cadrul Baroului Ilfov, lipsind intimatul-pârât P. orașului S..
Procedura legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care,
Avocat M. C., pentru intimata-pârâtă . la dosar întâmpinare, comunicând un exemplar al acesteia apărătorului recurenților-reclamanți.
Curtea aduce la cunoștința apărătorului recurenților-reclamanți obligația de a timbra cererea de recurs cu taxă de timbru în sumă de 2 lei și timbru judiciar în sumă de 0,15 lei.
Avocat Păiașu T., pentru recurenții-reclamanți depune la dosar chitanța nr._ din data de 23 mai 2013 reprezentând taxă de timbru în sumă de 5 lei conform și timbru judiciar în sumă de 0,15 lei, anulate și atașate la dosarul cauzei.
Curtea constată îndeplinită obligația stabilită în sarcina de plată a recurenților-reclamanți privind achitarea taxei de timbru și a timbrului judiciar în cuantumul stabilit de instanță, dovada achitării fiind depusă la dosar.
Avocat P. T., pentru recurenții-reclamanți și avocat M. C., pentru intimata-pârâtă . că nu mai au alte cereri de formulat și solicită cuvântul asupra recursului.
Curtea ia act de declarațiile apărătorilor părților în sensul că nu mai au alte cereri de formulat și față de actele și lucrările dosarului, constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul asupra recursului.
Avocat P. T., pentru recurenții-reclamanți, având cuvântul, solicită admiterea recursului, desființarea hotărârii atacate și retrimiterea cauzei spre rejudecare.
Susține că este nemulțumit de soluția instanței de fond motivat de faptul că, în opinia sa, aceasta nu coincide cu dispozițiile dreptului internațional, chiar dacă se referă la un proces echitabil, potrivit art.6 din CEDO.
Arată că evoluția în timp a normei interne privind excepția de nelegalitate a prevederilor art.4 din Legea nr.554/2004 a fost suspusă controlului constituțional. Astfel, au fost pronunțate deciziile nr. 425/2008 și nr.416/2011, prin care se reanalizează modalitatea de aplicare.
În opinia sa, motivarea Tribunalului Prahova este o transpunere a unei decizii pronunțate de Curtea de Apel Oradea și solicită cenzurarea aspectului privind inadmisibilitatea, dacă există neconcordanță între norma internă și art.6 din CEDO, respectiv dacă s-au produs încălcări în speța dedusă judecății.
Susținerea inadmisibilității nu este reglementată în norma de drept intern, este rezultatul jurisprudenței și trebuia sancționat un demers judiciar când legea stabilește anumite condiții pentru anumite demersuri.
Inadmisibilitatea ar decurge din faptul că s-a atacat un act administrativ în temeiul art. 4 din Legea nr.554/2004 în cazul în care această lege intră în vigoare după emiterea actului administrativ.
Tribunalul nu a verificat temeiul, ci s-a raportat la doctrina Curții Europene pentru verificarea normei de drept comunitar care ar fi venit în conflict cu normele de drept intern.
Arată că în cauză este vorba despre eliberarea unei autorizații de construcție pentru o societate care nu era titulara dreptului de proprietate. Potrivit legii interne, autorizația de construcție nu se poate elibera decât proprietarului terenului.
Mai arată că s-a statuat de către Curtea Constituțională că principiul stabilirii raporturilor juridice nu poate implica promovarea unui drept prin intermediul unei ilegalități. Obținerea unui drept nu se poate fonda pe un act a cărei legalitate este îndoielnică și care nu ar putea fi dovedită altfel decât prin ridicarea excepției de nelegalitate
Depune la dosar extras al deciziei nr.416/2011 pronunțată de Curtea Constituțională și al deciziei nr. 264 din data de 8 aprilie 2010 pronunțată de Curtea de Apel Oradea.
Avocat M. C. pentru intimata-pârâtă . cuvântul, solicită respingerea recursului, menținerea ca temeinică și legală a sentinței pronunțată de Tribunalul Prahova.
Consideră că instanța de fond, în mod corect a apreciat ca inadmisibilă excepția de nelegalitate împotriva unui act administrativ eliberat anterior intrării î vigoare a Legii nr.554/2004, iar deciziile Curții Constituționale nu au incidență în cauză.
Invocă soluția de principiu adoptată de Înalta Curte de Casație și Justiție –Secția de C. administrativ și fiscal în ședința din data de 26 mai 2008 prin care s-a statuat în sensul că se vor înlătura aplicarea dispozițiilor art.4 alin.1 din Legea nr.554/2004 cu privire la actul administrativ unilateral cu caracter individual emis anterior intrării în vigoare a acestei legi.
Mai arată că instanța de fond nu s-a raportat doar la motivarea Curții de Apel Oradea, soluția tribunalului fiind una de principiu.
Nu solicită acordarea cheltuielilor de judecată.
CURTEA
Deliberând asupra recursului de față, constată următoarele:
Prin încheierea pronunțata de Judecătoria S. in dosarul nr._ s-a dispus sesizarea Tribunalului Prahova – Secția de C. Administrativ pentru cercetarea legalității Autorizației de construire nr. 182 din data de 11.11.2004 emisă de P. or. S..
Pentru a se pronunța astfel, Judecătoria S. a constatat că reclamanții A. D. și A. D. au invocat in cauză excepția de nelegalitate a autorizației de construire nr. 182 din data de 11.11.2004 emisă de P. or. S. – astfel ca urmează a se face aplicarea disp. art. 4 alin. 1 din Legea nr. 554/2004 – potrivit căruia legalitatea unui act administrativ unilateral cu caracter individual, indiferent de data emiterii acestuia, poate fi cercetată oricând în cadrul unui proces, pe cale de excepție, din oficiu sau la cererea părții interesate.
În acest caz, instanța, constatând că de actul administrativ depinde soluționarea litigiului pe fond, sesizează, prin încheiere motivată, instanța de contencios administrativ competentă și suspendă cauza. Încheierea de sesizare a instanței de contencios administrativ nu este supusă niciunei căi de atac, iar încheierea prin care se respinge cererea de sesizare poate fi atacată odată cu fondul. Suspendarea cauzei nu se dispune în ipoteza în care instanța în fața căreia s-a ridicat excepția de nelegalitate este instanța de contencios administrativ competentă să o soluționeze.
S-a constatat că în ce privește excepția de nelegalitate a Autorizației de construire nr. 182 din data de 11.11.2004 emisă de P. S. sunt îndeplinite cumulativ condițiilor prevăzute de art. 4 din Legea nr. 554/2004 cu privire la existența unui act administrativ cu caracter unilateral si respectiv cu caracter individual. Constata ca există legătură intre Autorizația de construire nr. 182 din data de 11.11.2004 emisă de P. or. S. si cauza de față – cererea introductiva având ca obiect: – evacuarea pârâtei de pe suprafața de teren de 540 mp ; – obligarea pârâtei la plata lipsei de folosință pentru acest teren ; – obligarea să-și ridice toate instalațiile care ocupă suprafața menționată și subsolul acesteia și să aducă terenul la stadiul inițial .
Excepția de nelegalitate a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Prahova la data de 19.07.2012 sub nr._ .
La data de 11.01.2013, prin întâmpinare, pârâta . invocat excepția inadmisibilității excepției de nelegalitate, pentru împrejurarea că actul administrativ dedus judecații a fost emis anterior intrării in vigoare a Legii nr. 554/2004, ceea ce înseamnă ca textul art. 4 din acest act normativ nu poate fi aplicat decât actelor administrative comunicate ori publicate după data de 06.01.2006.
Prin sentința nr. 523 din data de 14.02.2013 pronunțată de Tribunalul Prahova, s-a admis excepția inadmisibilității excepției de nelegalitate a autorizației de construire nr. 182 din data de 11.11.2004 emisă de P. orașului S. și s-a respins excepția de nelegalitate formulată de reclamanții A. D. și A. D., în contradictoriu cu pârâții . și P. Orașului S., ca inadmisibilă.
Pentru a pronunța această sentință, prima instanță a reținut, următoarele:
La data de 28.06.2012, in dosarul nr._ al Judecătoriei S. reclamanții au invocat in cauză excepția de nelegalitate a autorizației de construire nr. 182 din data de 11.11.2004 emisă de P. orașului S.. Prin autorizația de construire menționată s-a dispus autorizarea următoarelor lucrări, in baza cererii formulate de pârâta . sistemului de separare a grăsimilor-stație de preepurarea ape uzate-proiect SAPARD. Principalele motive de nelegalitate invocate constau in următoarele: terenul unde se efectua lucrarea de construire era in litigiu; autorizația de construire a fost emisa după ce lucrarea a fost efectuată; documentația tehnica întocmita nu corespunde realității.
Așa cum a rezultat din soluția de principiu adoptata în Plenul judecătorilor din cadrul ICCJ din 20 februarie 2006, având în vedere prevederile art.4 alin.(1) din Legea nr.554/2004 în forma inițială, soluție care însă a fost însușita si ulterior, in anul 2011, este inadmisibilă excepția de nelegalitate invocată cu privire la un act administrativ cu caracter individual adoptat sau emis anterior intrării în vigoare a Legii nr.554/2004. În acest sens este si jurisprudența expusă in lucrarea Excepția de nelegalitate-Jurisprudența Secției de contencios administrativ si fiscal a Înaltei Curți de Casație si Justiției, 2007-2008, editura Hamangiu, București, 2009, in special p. 549-568.
Cu privire la dispozițiile art. 4 alin. (1), din Legea nr. 554/2004 cu modificările ulterioare, respectiv a dispozițiilor art. II alin. (2) teza finală din Legea nr. 252/2007, reprezentând temeiul de drept al invocării excepției de nelegalitate, judecătorului național îi revine rolul de a aprecia, pe de o parte, în sensul art. 20 alin. (2) din Constituție, republicată, cu privire la eventuala prioritate a tratatelor privitoare la drepturile fundamentale ale omului la care România este parte (cum este cazul Convenției Europene), iar pe de altă parte, în sensul art. 148 alin. (2) din Constituție, republicată, cu privire la compatibilitatea și concordanța normelor din dreptul intern cu reglementările și jurisprudența comunitare.
În acest sens, judecătorul național, în calitate de prim judecător al Convenției Europene a Drepturilor Omului, are obligația de a „asigura efectul deplin al normelor acesteia (Convenției), asigurându-i preeminența față de orice altă prevedere contrară din legislația națională, fără să fie nevoie să aștepte abrogarea acesteia de către legiuitor (Curtea Europeană a Drepturilor Omului, hotărârea din 26 aprilie 2007, cauza D.P. împotriva României (nr. 2) (cererea nr._/01, & 103, în M. Of. nr. 830/5.12.2007).
Curtea de Justiție de la Luxemburg, cu privire la rolul ce revine judecătorului național în calitate de prim judecător comunitar, a reținut și ea că „este de competența instanței naționale să asigure pe deplin aplicarea dreptului comunitar, îndepărtând sau interpretând, în măsura necesară, un act normativ național precum legea generală, privind dreptul administrativ, care i s-ar putea opune. Instanța națională poate pune în aplicare principiile comunitare ale securității juridice și protecției încrederii legitime în aprecierea comportamentului atât al beneficiarilor fondurilor pierdute, cât și al autorităților administrative, cu condiția ca interesul Comunității să fie pe deplin luat în considerare” (hotărârea din 13 martie 2008, cauzele conexate C-383/06 și C-385/06).
Raportându-se așadar la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, la practica Curții Europene a Drepturilor Omului (blocul de convenționalitate) precum și la reglementările comunitare și jurisprudența Curții de Justiție de la Luxemburg, tribunalul a înlăturat dispozițiile din Legea contenciosului administrativ, cu modificările și completările ulterioare care permit cenzurarea fără limită în timp, pe calea incidentală a excepției de nelegalitate, a actelor administrative unilaterale cu caracter individual emise anterior intrării în vigoare a Legii nr. 554/2004, reținând că aceste dispoziții contravin unor principii fundamentale convenționale și comunitare a căror respectare asigură exercițiul real al drepturilor fundamentale ale omului.
În măsura în care permit cenzurarea legalității actelor administrative cu caracter individual emise anterior intrării în vigoare a Legii nr. 554/2004, dispozițiile susmenționate din Legea contenciosului administrativ, încalcă astfel dreptul la un proces echitabil consacrat de art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și în practica Curții Europene a Drepturilor Omului, precum și art. 47 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, prin prisma atingerii aduse „principiului securității juridice, care se regăsește în totalitatea articolelor Convenției, constituind unul din elementele fundamentale ale statului de drept” (Curtea Europeană a Drepturilor Omului, hotărârea din 6 decembrie 2007, B. contra României).
S-a reținut și faptul că sub aspectul posibilității de cenzurare a legalității unui act juridic, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reținut că posibilitatea de a anula fără limită în timp o hotărâre judecătorească irevocabilă, reprezintă o încălcare a principiului securității juridice (Curtea Europeană a Drepturilor Omului, hotărârea din 28 octombrie 1999 în cauza B. împotriva României, în M. Of. nr. 414/31.08.200), în opinia separată la această hotărâre precizându-se că „posibilitatea de a se anula, fără limită în timp, o hotărâre definitivă, obligatorie și executată (…) trebuie considerată ca o înfrângere a dreptului la justiție”, garantat de art. 6 din Convenție.
Argumentele Curții Europene a Drepturilor Omului expuse în speța citată, sunt perfect valabile și în speță, validitatea lor fiind susținută de similitudinea de efecte juridice existente între hotărârea judecătorească definitivă și irevocabilă și actul administrativ irevocabil emis de către autoritatea emitentă și definitivat prin neutilizarea mijloacelor prevăzute de legislația anterioară intrării în vigoare a Legii nr. 554/2004.
Jurisprudența Curții de Justiție de la Luxemburg este constantă și unitară, în ceea ce privește posibilitatea de invocare a excepției de nelegalitate cu privire la actele instituțiilor comunitare, în sensul că, atunci când partea îndreptățită să formuleze o acțiune în anulare împotriva unui act comunitar depășește termenul limită pentru introducerea acestei acțiuni, trebuie să accepte faptul că i se va opune caracterul definitiv al actului respectiv și nu va mai putea solicita în instanță controlul de legalitate al acelui act, nici chiar pe calea incidentală a excepției de nelegalitate (hotărârea din 30 ianuarie 1997, Wiljo (C-178/1995 pct. 15 și urm.), hotărârea din 15 februarie 2001, Nechi Europe (C-239/1999, pct. 28 și urm.), hotărârea din 23 februarie 2006, Artzeni și alții (C-346/03 și C-529/03 pct. 30 și urm.) etc.
Ca o consecință a celor expuse, în aplicarea art. 20 alin. (2) și art. 148 alin. (2) din Constituție, republicată, prin raportare la principiile amintite mai sus, la Convenția Europeană a Drepturilor Omului și la Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, precum și la jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului și a Curții de Justiție de la Luxemburg, tribunalul a constatat că excepția de nelegalitate a autorizației de construire nr. 182 din data de 11.11.2004 emisă de P. orașului S. este inadmisibilă.
Împotriva sentinței precizate au declarat recurs reclamanții A. D. și A. D., solicitând casarea acesteia și trimiterea cauzei, spre rejudecare, la aceeași instanță, în vederea soluționării fondului excepției de nelegalitate invocată.
În motivarea recursului, s-a arătat că prima instanță a interpretat și aplicat greșit dispozițiile art. 4 alin. 1 din Legea nr. 554/2004, cu referire la art. 6 din Convenția Europeana a Drepturilor Omului, întrucât în loc să verifice cauzele de nelegalitate a actului administrativ atacat, a respins excepția de nelegalitate ca inadmisibilă, că această soluție a determinat lipsirea recurenților de dreptul la un proces echitabil, astfel cum este reglementat de art.6 alin 1 din Convenția Curții Europene, precum și că judecătorul fondului a apreciat că sunt incidente în cauză dispozițiile de reglementare potrivit cărora normele de drept comunitar sunt în contradicție cu normele de drept intern și ca atare cele dintâi au prioritate.
Recurenții au arătat că terenul pe care urma sa se efectueze lucrarea pentru care S. ceruse autorizația, nu era proprietatea acesteia, astfel că, potrivit legii interne, autorizația de construire nu se poate elibera decât proprietarului terenului, că instanța de fond, în loc sa analizeze chestiunile de drept care ridicau probleme serioase cu privire la autorizația de construire, a analizat doar inadmisibilitatea excepției de nelegalitate, făcând trimitere la o practici inexistentă sau închipuită de el, precum și comparații cu situații diferite de cea din prezenta cauză, că punctul de vedere indicat de Plenul Judecătorilor din cadrul ICCJ la data de 20 februarie 2006, menținut și în anul 2011 într-o decizie de speță, nu are nici un fel de corespondent cu situația din prezenta cauză, precum și că pretinsa contradicție dintre dispozițiile art.4 alin 1 din Legea nr. 554/2004 și art.6 din Convenție nu a fost definită sau analizată, astfel că simpla invocare a încălcării drpetului la iun proces echitabil, prin invocarea excepției de nelegalitate, nu poate fi primită.
S-a mai învederat că în realitate dispozițiile art.6 din Convenție se referă în mod explicit și limitativ numai la drepturi și obligații civile și penale, fără sa se facă vreo analiză concretă a implicării sale în domeniul dreptului administrativ, că în cauza de față nu se poate vorbi de un proces inechitabil, întrucât procedura desfășurată a cuprins toate condițiile ce rezulta din text, că nu se poate susține că activitatea judiciară nu s-a desfășurat în mod public și în fata unei instanțe independente și imparțiale, precum și că, față de maniera în care judecătorul intern a înțeles sa conducă ședința de judecata, se poate spune că recurenții recșlamanți au fost cei care nu au beneficiat de o instanță imparțială.
Recurenții au precizat că situația dedusă judecății a fost verificată, atât de Curtea Constituțională a României cât și de Înalta Curte de Casație și Justiție în mai multe decizii de speță, ocazie cu care s-a stabilit că din momentul în care art.47 din Carta UE a fost folosit ca temei juridic autonom a căpătat astfel efect direct în ordinea interna, fiind invocat din oficiu de ICCJ pentru a limita aplicarea art.4 din Legea nr. 554/2004 și astfel a căpătat aceeași valoare juridică precum o dispoziție legală de drept român, astfel că o interpretare contrară jurisprudenței ICCJ, cu privire la domeniul de aplicare al Cartei UE, reprezintă de fapt o aplicare greșită a legii, precum și că este evidentă inaplicabilitatea dispozițiilor art.6 alin 1 ca temei legal al unei cauze de contencios administrativ.
S-a mai arătat că Curtea Constituțională a respins excepția de neconstituționalitate a art.4 alin 1 din Legea nr.554/2004, precizând ca acesta este constituțional, astfel că soluția instanței de fond este total eronată, precum și că aceasta din urmă practic nu și-a motivat soluția, considerentele sale fiind preluate integral dintr-o altă decizie a Curții de Apel Oradea.
În susținerea recursului, recurenții au depus la dosar decizia Curții Constituționale nr.416/2011, precum și jurisprudență.
Prin întâmpinare, intimata . solicitat respingerea recursului, respectiv menținerea soluției instanței de fond, ca fiind temeinică și legală, motivat de faptul că instanța de fond a apreciat în mod corect ca inadmisibilă excepția de nelegalitate formulată de recurenții-reclamanți împotriva unui act administrativ emis anterior intrării în vigoare a Legii 554/2004, în acest sens dând eficiență juridică prioritară dreptului UE față de reglementările interne, în sprijinul acestei afirmații invocând chiar dispozițiile art. 20 alin. 2 și 148 alin. 2 din Constituția României, precum și soluția de principiu adoptată de ICCJ – Secția de C. Administrativ și Fiscal, în ședința Plenului Judecătorilor din 26 mai 2008, prin care s-a statuat în sensul că se va înlătura aplicarea dispozițiilor art. 4 alin. 1 din Legea 554/2004, astfel cum a fost modificat prin Legea 262/2007, cu privire la actul administrativ unilateral cu caracter individual emis anterior intrării în vigoare a Legii 554/2004.
Intimata a mai arătat, în esență, că aceeași soluție a fost reținută și în jurisprudență, că judecătorul național, în calitate de prim judecător al Convenției europene a drepturilor omului, are obligația de a asigura efectul deplin al normelor acesteia, asigurându-le preeminența față de orice altă prevedere contrară din legislația națională, fără să fie nevoie să aștepte abrogarea acesteia de către legiuitor ( CEDO, Hotărârea din 26 aprilie 2007, cauza D. P. c. României, nr. 2), că actul administrativ dedus judecății a fost emis anterior intrării în vigoare a Legii 544/2004, astfel că dispoziția legală cuprinsă în art.4 al actului normativ menționat anterior nu poate fi aplicată decât actelor administrative comunicate sau publicate după data de 6 ianuarie 2005, întrucât până la această dată verificarea lor era guvernată de prevederile Legii nr.29/1990, precum și că în acest sens se poate reține și principiul neretroactivității legii, consacrat de art. 15 alin. 2 din Constituția României, și principiul fundamental al contenciosului administrativ, potrivit căruia legalitatea unui act administrativ se verifică și se apreciază în raport cu prevederile legale în vigoare la data adoptării sau emiterii acestuia.
S-a mai susținut că această concluzie se impune și față de interpretarea prevederilor art.27 din Legea nr.554//2004, prevederi ce fac aplicarea regulii “”tempus regit actum” și a principiului constituțional al neretroactivității actelor normative, coroborate cu interpretarea CEDO, că este adevărat că dispozițiile art.4 alin.(l) din Legea nr.554/2004, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 262/2007 permit invocarea excepției de nelegalitate a unui act administrativ unilateral cu caracter individual, indiferent de data emiterii acestuia, iar cele ale art.II alin.(2) teza finală din Legea nr.262/2007 statuează că excepția de nelegalitate poate fi invocată și pentru actele administrative unilaterale emise anterior intrării în vigoare a Legii nr. 554/2004, în forma sa inițială, cauzele de nelegalitate urmând a fi analizate prin raportare la dispozițiile legale în vigoare la momentul emiterii actului administrativ, însă, în ceea ce privește aceste dispoziții legale, judecătorului național îi revine rolul de a aprecia, pe de o parte, în sensul art.20 alin.(2) din Constituție, republicată, cu privire la eventuala prioritate a tratatelor referitoare la drepturile fundamentale ale omului la care România este parte (cum este cazul Convenției Europene), iar, pe de alta parte, în sensul art.148 alin.(2) din Constituție, republicata, cu privire la compatibilitatea și concordanța normelor din dreptul intern cu reglementările și jurisprudența comunitare.
Curtea de Justiție de la Luxembourg, cu privire la rolul ce revine judecătorului național în calitate de prim judecător comunitar, a reținut și ea că „este de competenta instanței naționale să asigure pe deplin aplicarea dreptului comunitar, îndepărtând sau interpretând, în măsura necesară, un act normativ național precum legea generală, privind dreptul administrativ, care i s-ar putea opune. Instanța națională poate pune în aplicare principiile comunitare ale securității juridice și protecției încrederii legitime în aprecierea comportamentului atât al beneficiarului fondurilor pierdute, cât și al autorităților administrative, cu condiția ca interesul Comunității sa fie pe deplin luat în considerare” (Hotărârea din 13 martie 2008, cauzele conexe C ~ 383/06 și C -385/06).
Intimata a învederat că, raportându-se la Convenția europeană a drepturilor omului, la practica C.E.D.O. ( blocul de convenționalitate), precum și la reglementările comunitare și jurisprudența Curții de Justiție de la Luxembourg, instanța națională trebuie să înlăture dispozițiile din Legea contenciosului administrativ, cu modificările și completările ulterioare, care permit cenzurarea fără limită în timp, pe calea incidentala a excepției de nelegalitate, a actelor administrative unilaterale cu caracter individual, emise anterior intrării în vigoare a Legii nr. 554/2004, întrucât aceste dispoziții contravin unor principii fundamentale convenționale și comunitare, a căror respectare asigură exercițiul real al drepturilor fundamentale ale omului.
Examinând sentința recurată, prin prisma dispozițiilor legale incidente în cauză și a motivelor de recurs invocate de către recurenți, Curtea constată următoarele :
În ce privește critica recurenților privind nemotivarea sentinței recurate și împrejurare că judecătorul fondului a preluat considerentele exprimate într-o decizie pronunțată de către Curtea de Apel Oradea, Curtea constată că aceasta este neîntemeiată, întrucât pe de-o parte sentința este motivată amplu în ceea ce privește aspectul de inadmisibilitate analizat și asupra căruia s-a pronunțat, instanța de fond făcând referire expresă la jurisprudența internă și cea comunitară, la o decizie de unificare a practicii pronunțată de către Plenul judecătorilor din cadrul ICCJ – SCAF, precum și la principiile care decurg din jurisprudența CEDO și a CJUE, în ceea ce privește posibilitatea de cenzurare a legalității unui act juridic, raportat la imperativul asigurării principiilor comunitare ale securității juridice și protecției încrederii legitime în aprecierea comportamentului destinatarilor normelor juridice, precum și dreptului la un proces echitabil.
Pe de altă parte, nu există nicio normă legală, internă sau de drept comunitar, care să interzică vreunui judecător să preia, în motivarea unei soluții pronunțate, considerente exprimate în spețe similare de către instanțe naționale sau internaționale.
De altfel, în mod frecvent CEDO, CJUE sau Curtea Constituțională fac referire expresă la decizii pronunțate anterior în spețe similare, preluând mot-a-mot considerente exprimate în acestea, iar în practica judecătorească internă se preiau de multe ori considerente pronunțate de către instanțele superioare – aspect care nu poate conduce în final decât la formarea și consolidarea unei jurisprudențe unitare.
În plus, recurenții nu au invocat și dovedit existența vreunei vătămări cauzată de preluarea unor considerente exprimate în jurisprudență, vătămare de natură a impune admiterea prezentei căi extraordinare de atac, în opinia Curții, doar nemotivarea în fapt și în drept a soluției pronunțate de către judecătorul fondului fiind de natură a-i vătăma pe recurenți.
În ce privește faptul că judecătorul fondului nu a analizat fondul excepției de nelegalitate, respectiv condițiile concrete în care autorizația de construire contestată a fost emisă, Curtea consideră că aceasta nu constituie vreun motiv de nelegalitate sau netemeinicie a sentinței recurate, de vreme ce prima instanță s-a pronunțat exclusiv asupra excepției inadmisibilității excepției de nelegalitate, invocată de intimata . acesteia făcând inutilă cercetarea fondului excepției de nelegalitate.
Referitor la încălcarea dreptului recurenților reclamanți la dreptul la un proces echitabil, Curtea constată că această critică nu poate fi reținută, de vreme ce aceștia au fost legal citați în cauză, fiind reprezentați de apărător la termenul de judecată la care s-a pus în discuție excepția inadmisibilității excepției de nelegalitate, astfel că au avut posibilitatea să își spună punctul de vedere cu privire la aceasta.
În plus, Curtea consideră că nici soluția respingerii excepției de nelegalitate, ca inadmisibilă, și nici motivarea acestei soluții prin preluarea de către judecătorul fondului a unor considerente exprimate de către o altă instanță într-o speță similară (care la rândul ei a preluat considerente din jurisprudența CJUE și CEDO) nu pot genera o nerespectare a dreptului recurenților la un proces echitabil, în sensul dispozițiilor art.6 par.1 din Convenție, așa cum aceștia au susținut.
Cât privește criticile privind soluția respingerii excepției de nelegalitate, ca inadmisibilă, Curtea consideră că acestea sunt neîntemeiate, prima instanță redând în mod amplu și judicios considerentele pentru care nu pot fi aplicate dispozițiile art.4 al.1 din Legea nr.554/2004 și cele ale art. art.II alin.(2) teza finală din Legea nr.262/2007.
În acest sens, Curtea reține că excepția de nelegalitate invocată în cauză vizează autorizația de construire nr.182/11.11.2004 emisă de către P. Orașului S., autorizație care este, fără îndoială, un act administrativ individual, în sensul art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004, și care a fost emis anterior intrării în vigoare a Legii nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ.
Este adevărat că potrivit art. 4 alin. (1) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 262/2007 “legalitatea unui act administrativ unilateral cu caracter individual indiferent de data emiterii acestuia, poate fi cercetată oricând în cadrul unui proces, pe cale de excepție, din oficiu sau la cererea părții interesate”, iar potrivit art. II alin. (2) teza finală din Legea nr. 262/2007, “excepția de nelegalitate poate fi invocată și pentru actele administrative unilaterale emise anterior intrării în vigoare a Legii nr. 554/2004, în forma sa inițială, cauzele de nelegalitate urmând a fi analizate prin raportare la dispozițiile legale în vigoare la momentul emiterii actului administrativ”.
De asemenea, Curtea Constituțională prin decizia nr. 1026/2009 a reținut, într-adevăr, că dispozițiile sus-menționate sunt constituționale în raport de prevederile art. 1, alin. (5), art. 15 alin. (2), art. 16 alin. (1), art. 20 alin. (2), art. 21, art. 23 și art. 44 din Legea fundamentală.
Curtea reține, așa cum s-a reținut în jurisprudența constantă a instanței supreme și cum intimata . învederat, că judecătorului național îi revine rolul de a aprecia, în sensul art. 20 alin. (2) din Constituție, republicată, cu privire la eventuala prioritate a tratatelor privitoare la drepturile fundamentale ale omului la care România este parte (cum este cazul Convenției Europene). În acest sens, judecătorul național, în calitate de prim judecător al Convenției Europene a Drepturilor Omului, are obligația de a “asigura efectul deplin al normelor acesteia (Convenției), asigurându-i preeminența față de orice altă prevedere contrară din legislația națională, fără să fie nevoie să aștepte abrogarea acesteia de către legiuitor” (CEDO, hotărârea din 26 aprilie 2007, cauza D. P. împotriva României (nr. 2), M. Of. nr. 830/05.12.2007).
Raportându-se, așadar, în special la Convenția Europeană a Drepturilor Omului și la practica CEDO, Curtea apreciază că, în mod legal, instanța de fond a înlăturat dispozițiile din Legea contenciosului administrativ, cu modificările și completările ulterioare, care permit cenzurarea fără limită în timp, pe calea incidentală a excepției de nelegalitate, a actelor administrative unilaterale cu caracter individual emise anterior intrării în vigoare a Legii nr. 554/2004, reținând că aceste dispoziții contravin unor principii fundamentale convenționale a căror respectare asigură exercițiul real al drepturilor fundamentale ale omului.
În măsura în care permit cenzurarea legalității actelor administrative cu caracter individual emise anterior intrării în vigoare a Legii nr. 554/2004, dispozițiile sus menționate din Legea contenciosului administrativ încalcă astfel dreptul la un proces echitabil consacrat de art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și în practica CEDO, precum și art. 47 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, prin prisma atingerii aduse “principiului securității juridice, care se regăsește în totalitatea articolelor Convenției, constituind unul din elementele fundamentale ale statului de drept” (CEDO, Hotărârea din 6 decembrie 2007, B. contra României).
În acest sens, CEDO a reținut că posibilitatea de a anula fără limită în timp o hotărâre judecătorească irevocabilă, reprezintă o încălcare a principiului securității juridice (CEDO, Hotărârea din 28 octombrie 1999 în cauza Brumărescu împotriva României, M. Of. nr. 414/31.08.2000, în opinia separată la această hotărâre precizându-se chiar că “posibilitatea de a se anula, fără limită în timp, o hotărâre definitivă, obligatorie și executată…. trebuie considerată ca o înfrângere a dreptului la justiție”, garantat de art. 6 din Convenție.
Argumentele CEDO expuse în speța citată, sunt perfect valabile și în cauza de față, validitatea lor fiind susținută de similitudinea de efecte juridice existente între hotărârea judecătorească definitivă și irevocabilă și actul administrativ irevocabil emis de către autoritatea publică și definitivat prin neutilizarea mijloacelor prevăzute de legislația anterioară intrării în vigoare a Legii nr. 554/2004.
Ca o consecință a celor expuse, în aplicarea art. 20 alin. (2) și art. 148 alin. (2) din Constituție, republicată, prin raportare la principiile amintite mai sus, la Convenția Europeană a Drepturilor Omului precum și la jurisprudența CEDO, Curtea constată că instanța de fond a pronunțat o hotărâre temeinică și legală.
De altfel, așa cum s-a arătat anterior, considerente identice sau similare se regăsesc, atât în soluția de principiu pronunțată de către Plenul judecătorilor ICCJ – SCAF la data de 20.02.2006, cât și în jurisprudența constantă ulterioară a instanței supreme (ex. decizia nr.1797/2012, decizia nr.3939/2011, decizia nr.2634/2010,.. etc.).
Pentru toate considerentele arătate și în conformitate cu dispozițiile art.304, 304 ind.1 și art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Curtea va respinge recursul, ca nefondat.
Pentru aceste motive
În numele legii
DECIDE
Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanții A. D. și A. D., ambii domiciliați Ploiești, ., județul Prahova împotriva sentinței nr.523 din data de 14 februarie 2013 pronunțată de Tribunalul Prahova în contradictoriu cu intimații-pârâți ., cu sediul în S., ., județul Prahova și P. ORAȘULUI S., cu sediul în S., județul Prahova. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică azi, 23 mai 2013.