Tribunalul CONSTANŢA Sentinţă civilă nr. 86 din data de 13.02.2014
Dreptul de retentie a fost definit ca fiind acel drept real de garantie, in virtutea căruia cel care detine un bun imobil sau mobil al altcuiva, pe care trebuie sa il restituie, are dreptul sa retina bunul respectiv, sa refuze deci restituirea lui, pana ce creditorul titular al bunului ii va plati sumele pe care le datorează in legatura cu acest bun.
Principalul efect al dreptului de retenție este facultate pe care o dobândește creditorul aflat în posesia bunului, în speță pârâții apelanți, de a refuza restituirea acestuia până la plata integrală a sumei datorate. Deci, dreptul de retenție ni se prezintă, astfel, ca un mijloc pasiv de respingere a pretențiilor altor persoane, printre care se află și proprietarul. Rolul său este de a păstra lucrul refuzând restituirea căci numai în acest fel debitorul proprietar este constrâns să își achite mai grabnic datoria pentru a prelua bunul.
Decizia civilă nr. 86/13.02.2014 – dosar 18114/212/2011
Prin sentința civilă nr.9061 din 19.06.2013 Judecătoria Constanța a respins cererea de chemare în judecată în contradictoriu cu pârâtul Ciocan Gabriel ca fiind formulată de către persoane lipsite de calitate procesual activă. A fost admisă în parte cererea formulată de reclamanții A.R.V., T.M.C., T. G. A., D.A.V., D.E.M. și I.Z.L.A. Au fost obligați pârâții I.V. și I..M, C.C., M. G., M.C., P.D., P.M., G.C., C.F., C.D., C.F., D.M., D.I., N.L., N.F. la plata în favoarea reclamanților a contravalorii lipsei de folosință a imobilului situat în str. N. Titulescu nr. 14, jud. Constanța pentru perioada 12.07.2008- 12.07.2011. A fost respins capătul de cerere având ca obiect evacuarea pârâților, ca neîntemeiat și obligați pârâții la cheltuieli de judecată.
A motivat instanța de fond că pârâții din prezenta cauză au dobândit dreptul de proprietate asupra apartamentelor din imobilul situat în str Nicolae Titulescu nr 14 în temeiul contractele de vânzare- cumpărare încheiate cu Regia Autonomă Exploatarea Domeniului Public și Privat. Prin hotărâre judecătorească s-a constatat nulitatea absolută a contractelor de vânzare- cumpărare și a fost admisă și acțiunea în revendicare a reclamanților cu privire la imobil(apartamente ocupate de pârâți). Tot prin hotărâre judecătorească reclamanții au fost obligați să îi despăgubească pe pârâți pentru îmbunătățirile aduse imobilului și s-a instituit un drept de retenție în favoarea acestora până la achitarea integrală a acestor pretenții.
În legătură cu pârâtul C.G. instanța de fond a reținut că titlul său de proprietate asupra apartamentului din imobilul menționat nu a fost desființat pe cale judecătorească iar bunul a fost transmis către pârâtul N.M., astfel că nu justifică legitimarea procesuală în cauză.
Asupra fondului instanța de fond a reținut că reclamanții, în calitate de proprietari sunt îndreptățiți să solicite evacuarea pârâților dar prin sentința civilă nr. 14942/08.06.2010 Judecătoria Constanța a dispus plata despăgubirilor pentru îmbunătățirile aduse imobilului și a instituit un drept de retenție în favoarea pârâților până la achitarea integrală a acestor pretenții, astfel că se impune respingerea cererii de evacuare.
Pe de altă parte, instanța a mai reținut și că dreptul de retenție nu le conferă pârâților dreptul de a folosi bunul, cererea privind obligarea lor la plata lipsei de folosință constând în echivalentul chiriei și a cheltuielilor de igienizare a locuinței fiind întemeiată în parte. În cauză sunt întrunite condițiile pentru angajarea răspunderii civile delictuale. Prejudiciul este cert și nu a fost încă reparat în natură sau prin echivalent de persoanele răspunzătoare. Fapta ilicită constă în aceea că pârâții au ocupat imobilul în lipsa unui titlu valabil, fiind titularii unui drept de retenție ce nu le conferă însă prerogativa folosirii bunului, ci doar posibilitatea de a le refuza proprietarilor restituirea bunului până la achitarea sumelor pe care le-au cheltuit cu îmbunătățirea acelui bun. Existența raportului de cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciu rezultă din însăși materialitatea faptei. Vinovăția rezultă din recunoașterea faptului că pârâții au continuat să folosească imobilul litigios, prevalându-se de dreptul de retenție instituit prin hotărârea judecătorească. Potrivit raportului de expertiză tehnică întocmit în cauză de către expertul Iliescu contravaloarea lipsei de folosință a imobilului în ultimii trei ani, anterior introducerii acțiunii este de 341.700 lei, iar contravaloarea cheltuielilor de igienizare este de 78.000 lei.
Susținerile părților din calea de atac;
Împotriva acestei soluții au declarat apel reclamanții și pârâții deopotrivă, după cum urmează:
Pârâții au criticat hotărârea instanței de fond sub aspectul obligării la plata contravalorii lipsei de folosința. S-a susținut că în condițiile în care pârâții erau beneficiarii unui drept de retenție nu puteau fi obligați la plata echivalentul chiriei pe ultimii 3 ani. Dreptul de retentie este recunoscut creditorului, de legiuitor, ca o măsura prin care i se asigura acestuia încasarea sumei datorata de debitor si prin care acesta se opune a fi lipsit de lucrul pe care-1 deține.Dreptul de retentie face ca retentorul sa aibă o poziție specifica fata de proprietarul lucrului, având calitatea de creditor indreptatit sa fie despăgubit pentru cheltuielile făcute cu lucrul aflat in posesia sa.Calitatea retentorului de creditor al proprietarului face sa-i fie recunoscuta prioritatea dreptului de creanța ca deținător material al lucrului, fata de obligația de restituire. Prin instituirea dreptului de retenție se asigura executarea unei obligații de plata, ca o garanție exercitata asupra unui lucru individual determinat. In cauza de fata sunt îndeplinite condițiile exercitării drepturilor de retenție întrucât, pe de o parte, apelanții – parați au calitatea de creditori fata de proprietarii apartamentelor iar, pe de alta parte, au si deținerea materiala a acelor spatii. Dovada existentei creanțe ale apelanților contra intimaților – reclamanți (proprietarii apartamentelor) nu este contestata si aceasta este o condiție esențiala pentru exercitarea drepturilor de retenție asupra spatiilor pe care le deținem.
S-a mai susținut că în cauză sunt îndeplinite si condițiile detenției materiale asupra apartamentelor in cauza pe care o exercită fiecare dintre apelanți, ca titulari ai drepturilor de retenție, existând legătura intre creanțe si spatiile deținute. Instanța atunci când a respins cererea de evacuare a apelanților a reținut în mod corect ca sunt îndeplinite condițiile exercitării drepturilor de retenție, prin raportare la existenta creanțelor si a unei detenții materiale reale asupra apartamentelor, in schimb atunci când a soluționat cererea de obligare a noastră la plata c/v lipsei de folosința instanța s-a îndepărtat de la aceste principii. Astfel, instanța de fond a constatat in mod greșit ca retentia instituita in favoarea pârâților nu conferă dreptul de a folosi apartamentele in cauza și că în ce ne privește poate fi angajată răspunderea civila delictuala.
Instanța de fond a greșit si atunci cand a constatat ca fata de pârâți s-ar putea retine ca ar fi îndeplinite condițiile răspunderii civile delictuale, precum : existenta unui prejudiciu, existenta unei fapte ilicite, raportul de cauzalitate intre acestea si vinovăția. Astfel, prejudiciul nu exista in situația data cand apelanții sunt titularii drepturilor de retentie, având dreptul de a refuza restituiea apartamentelor pana cand ni se plătesc sumele datorate. In aceasta situație, intimații – reclamanți care sunt proprietarii apartamentelor si in același timp debitori , pana când nu-si îndeplinesc obligațiile de plata nu au cum sa obțină posesia acestora care le-ar fi putut aduce un folos prin închiriere, astfel încât nu au nici prejudiciu. Fapta ilicita nu exista nici aceasta, întrucât pârâții nu am ocupat apartamentele in mod abuziv, ci am continuat sa locuiască in acestea constituind domiciliile lor. Deținerea materiala asupra apartamentelor in cauza pe care o exercită titularii drepturilor de retenție este licita si nu viciata prin frauda, existând o legătura intre creanță si locuințele deținute. Nu exista nici vinovăția, deoarece pârâții au locuit de atâta timp in apartamentele in cauza si acum le deținem in baza drepturilor de retenție. Așadar, daca nu exista o fapta ilicita nu exista nici vinovăție si nici prejudiciu, astfel incat instanța de fond a reținut in mod greșit ca sunt indeplinite condițiile răspunderii civile delictuale.
Reclamanții au criticat soluția instanței de fond sub aspectul respingerii cererii de evacuare.
S-a susținut că așa cum in hotărârea atacata se retine, creditorii parați din prezenta cauza “au dreptul sa refuze restituirea bunului” pana la plata contravalorii imbunatatirilor aduse bunului. Rezulta așadar ca dreptul de retentie intervine in momentul restituirii bunului, ceea ce are loc in momentul punerii in executare a hotărârii de evacuare si nicidecum nu poate paraliza admiterea unei cereri de evacuare, care admisa fiind poate conduce, repetam in faza de punere a ei in executare, la opunerea la evacuare si implicit restituirea bunului daca nu le sunt achitate paraților sumele pentru care s-a instituit dreptul de retentie. Ori, in speța, pentru a ne putea fi opus dreptul de retentie trebuia sa existe o hotărâre de evacuare a paraților, chiar si condiționata de plata sumelor stabilite prin sentința civila 14942/08.06.2010 de Judecătoria Constanta, ceea ce instanța de fond din prezenta cauza nu a pronunțat.
Invocarea dreptului de retentie apare ca fiind rupta din contextul
cauzei, atâta vreme cat chiar instanța de fond retine ca: parații ocupa fara titlu imobilul proprietatea reclamanților inca din 2005, cand prin Decizia civila 734/23.11.2005 pronunțata de Curtea de Apel Constanta s-a constatat in mod irevocabil nulitatea absoluta a contractelor de vânzare cumpărare incheiate de parați (pagina 4, alin. 3 din motivarea hotărârii); dreptul de retentie conferă titularului sau numai o simpla detenție materiala, adică o detenție precara, iar nu posesia lucrului si nu ii conferă acestuia dreptul de folosința a bunului in urmărire silita; că reclamanților le-a fost admis capătul de cerere din acțiunea introductiva de instanța prin care solicitam obligarea paraților la plata lipsei de folosința constând in echivalentul chiriei si cheltuielilor de igienizare a locuinței, ceea ce putea duce la o compensare cu sumele pentru care s-a instituit dreptul de retenție. Concluzionând, in opinia instanței de fond parații nu pot folosi imobilul pentru ca nu au titlu, in același timp reclamanții nu pot cere imobilul pentru ca nu exista un titlu prin care sa se dispună evacuarea lor.
Pârâții au criticat de asemenea hotărârea instanței de fond sub aspectul greșitei soluționări a cererii de obligare a pârârților la plata contravalorii dreptului de folosință al imobilului.
În mod greșit a interpretat instanța de fond dreptul de retentie instituit in favoarea pârârților in referire la apartamentele pe care le ocupă, reținând ca dreptul de retentie pe care il are deținătorul unui bun de a retine bunul respectiv si de a refuza restituirea pana cand creditorul titular al bunului, ii va plați sumele pe care le-a cheltuit cu imbunatatirea acelui bun. Drept urmare, dreptul de retentie, in opinia instanței de fond, conferă titularului sau numai o simpla detenție materiala, adică o detenție precara si nu posesia lucrului, constituind o garanție pur pasiva care funcționează numai atat timp cat bunul se afla in detenția materiala a creditorului retentor si nu ii conferă acestuia dreptul de folosința a bunului. Contrar celor reținute de instanța de fond atunci cand interpretează dreptul de retentie, se susține că unele dintre caracterele dreptului de retentie sunt, pe de o parte, calitatea de creditor al retentorului izvorâta din din raportul juridic existent intre acesta si si proprietarul bunului, iar, pe de alta parte, deținerea materiala a bunului de către creditorul retentor, condiții care sunt aplicabile si indeplinite in cazul apelanților. In ceea ce privește deținerea materiala a apartamentelor din cauza pe care o exercită titularii dreptului de retenție, aceasta este una licita si nu viciata prin frauda, existând legătura intre creanțele noastre si apartamentele reținute. Din motivarea hotărârii ce formează obiectul prezentului apel, nu s-a înțeles ce anume înțelege instanța de fond prin consfintirea/insituirea dreptului de retentie si ce se intelege ca ar presupune acesta.
În mod greșit a apreciat instanța de fond ca in cauza sunt incidente dispozițiile art. 998 C.civ., reținând ca fiind întemeiat capătul de cerere privind obligarea noastră la plata lipsei de folosința constând in echivalentul chiriei si a cheltuielilor de igienizare a locuinței in condițiile aplicării răspunderii civile delictuale.
Se învederează instanței de apel ca in tot timpul cercetării judecătorești in fata instanței de fond s-a susținut din partea reclamantelor ca este vorba doar despre lipsa de folosința, respectiv despre c/valoarea chiriei pe care subsemnații ar fi trebuit sa o achitam către actualii proprietari si nicidecum de o veritabila angajare a răspunderii civile delictuale. De altfel, întreg ansamblul probatoriu formulat de către toate părțile litigante a fost in sensul celor menționate mai sus. Niciodată nu s-a pus in discuția contradictorie a pârtilor dovedirea/îndeplinirea si aplicabilitatea in speța de fata a condițiilor răspunderii civile delictuale. Chiar insasi motivarea instanței de fond in referire la antrenarea răspunderii civile delictuale, care, in opinia instanței, se bazează pe respectarea dreptului de retentie, este una strict formala, lacunara si contradictorie. Aceeași este motivarea atunci când instanța constata ca acțiunea in evacuare este nefondata, argumentandu-si opinia pe consecințele juridice ale instituirii dreptului de retentie. si tot aceeași este motivarea când se apreciază asupra vinovăției noastre in antrenarea răspunderii civile delictuale. De asemenea, nu sunt suficiente simple afirmații pentru a opera angajarea răspunderii civile delictuale, deoarece pârtilor le revine, conform art. 1169 C. civ, sarcina de a-si dovedi susținerile, invocarea art. 998 C. civ, nefiind de natura sa atragă in mod automat răspunderea civila, caci legiuitorul nu a inteles sa instituie o prezumție legala de vinovăție si de răspundere in sarcina noastră, ci a prevăzut doar posibilitatea atragerii acestei răspunderi, dar numai dupa administrarea de dovezi care sa conducă la concluzia ca sunt, intr-adevar, indeplinite, cumulativ, condițiile generale ale răspunderii civile delictuale.
Instanta de fond s-a pronunțat asupra a ceea ce nu s-a solicitat prin acțiunea introductiva, in sensul ca a obligat si pe pârâții C.F., C.D., C.R.F, D.M., D.I, D.I. și G.C., la plata lipsei de folosința, in cuantum de 49069.66 lei, aferenta perioadei 12.07.2008 -12.07.2011. In motivarea hotărârii (fila 6. alin, ultim) instanța de fond arata ca reclamantele au solicitat nhligarea numai a următorilor parați la plata lipsei de folosința si a cheltuielilor de igienizare, nominalizandu-i in mod expres, respectiv: M.G., M.C., N.F., M.L., P.D., P.M., I.V, I.M., C.C. În ceea ce privește pe parații defuncți, soții Grigorosoaia, reclamanții nu au solicitat decât evacuarea acestora din imobil, nicidecum si obligația la plata vreunei sume de bani cu titlu de lipsa de folosința si contravaloarea cheltuielilor de igienizare si nici nu și-au completat obiectul cererii de chemare in judecata pe parcursul cercetării judecătorești, situație in care proba cu expertiza tehnica imobiliara devenea neconcludenta, inutila si nepertinenta in aceasta cauza.
În referire la chiria pe care ar datora-o intimatelor-reclamante, se consideră ca aceasta nu are suport legal, mai cu seama ca in situația data, reclamanții ar fi trebuit ca după ce au redobândit in proprietate imobilul situat in Constanta, str. Nicolae Titulescu, nr. 14 sa respecte întrutotul cerințele impuse prin dispozițiile O.G. nr. 40/1999.
În referire la cheltuielile de judecata, constând in contravaloarea onorariului de avocat la care au fost obligați in fata instanței de fond, se apreciază că instanța trebuia sa facă aplicabilitatea dispozițiilor art. 274 alin. 3 C. proc. civ. Instanța a dispus obligarea apelanților, in calitate de parați, la plata către reclamante a sumei de 6200 lei – onorariu de avocat. In prezenta cauza, majoritatea termenelor de judecata au suportat amânări fără niciun fel de discuție, ansamblul probator nu a fost unul laborios, iar pricina nu a fost complexa.
Alte probatorii nu au fost administrate de către instanța de apel.
Dispozitiile de drept material si procedural aplicabile spetei;
Potrivit art. 295C.pr.civ instanta de apel va verifica, in limitele cererii de apel, stabilirea situatiei de fapt si aplicarea legii de catre prima instanta.
Aprecierile tribunalului;
1.Asupra apelului pârâților;
Instanța de apel va răspunde cu argumente comune celor două apeluri formulate de către pârâți întrucât, în esență, ele vizează aceeași problemă de drept ce se impune a fi dezlegată și anume, dacă în condițiile existenței unui drept de retenție în favoarea pârâților, necontestat în cauză(rezultat din sentința civilă nr.14942 din 8 iunie 2010 pronunțată de Tribunalul Constanța rămasă irevocabilă prin decizia nr.600 din 5 mai 2011 a Tribunalului Constanța) se putea angaja răspunderea civilă delictuală și obligarea la plata contravalorii lipsei de folosință a imobilului și a cheltuielilor de igienizare a locuinței.
Dreptul de retentie a fost definit ca fiind acel drept real de garantie, in virtutea căruia cel care detine un bun imobil sau mobil al altcuiva, pe care trebuie sa il restituie, are dreptul sa retina bunul respectiv, sa refuze deci restituirea lui, pana ce creditorul titular al bunului ii va plati sumele pe care le datorează in legatura cu acest bun.
Principalul efect al dreptului de retenție este facultate pe care o dobândește creditorul aflat în posesia bunului, în speță pârâții apelanți, de a refuza restituirea acestuia până la plata integrală a sumei datorate. Deci, dreptul de retenție ni se prezintă, astfel, ca un mijloc pasiv de respingere a pretențiilor altor persoane, printre care se află și proprietarul. Rolul său este de a păstra lucrul refuzând restituirea căci numai în acest fel debitorul proprietar este constrâns să își achite mai grabnic datoria pentru a prelua bunul.
În raport de aceste considerații teoretice se reține că păstrarea bunurilor imobile, apartamente, în mâinile pârâților are un temei de drept, juridic, ceea ce conferă acestei rețineri un caracter licit și nu unul ilicit, așa cum greșit a apreciat instanța de fond. Mai mult decât atât, acordarea dreptului de retenție pe cale judecătorească a avut la bază, în afara unei conexiuni juridice sau materiale cu bunul, și raporturi juridice licite preexistente în temeiul căruia bunul s-a aflat în posesia actualului detentor.
Nefiind vorba despre o deținere ilicită a bunului, nu se poate pune în discuție nici acordarea unor despăgubiri calculate la valoarea chiriei lunare care s-ar fi practicat pentru imobilele în discuție. Această în condițiile în care dreptul de retenție al bunului împiedică pe adevăratul proprietar, debitor în cauză, să folosească bunul până la plata creanței. Ceea ce conduce la concluzia că nu se poate vorbi despre existența unui prejudiciu în patrimoniul reclamanților proprietari debitori. Nefiind îndeplinite aceste două condițiile ale răspunderii civile delictuale, nu mai prezintă importanță analiza celorlalte de vreme ce condițiile se cer întrunite în mod cumulativ.
O discuție deosebită se impune în legătură cu cheltuielile de igienizare solicitate spre acordare de către reclamanți. Este adevărat că poziția juridică a retentorului este asemănătoare unui detentor precar, deoarece el nu are nicio prerogativă a dreptului de proprietate:posesia, folosința sau dispoziția. Retentorul este însă dator să conserve bunul, fără a-i putea culege fructele. În măsura în care s-ar aprecia că igienizarea imobilului constituie un act de conservare în sarcina retentorului, tribunalul observă că în cauză nu s-a făcut dovada necesității efectuării unor astfel de cheltuieli (de revizuire a instalațiilor sanitare, reparații instalații, paluxat parchet etc, neavând caracter de ,,igienizare’’ ci eventual doar caracter util), dar nici a faptului că ele au fost efectuate de către reclamanții deși trebuiau suportate de către pârâți.
Pentru aceste argumente tribunalul apreciază că soluția instanței de fond este dată cu aplicarea greșită a legii în ceea ce privește îndeplinirea condițiilor răspunderii civile delictuale, astfel că hotărârea va fi schimbată sub acest aspect în sensul respingerii acestui capăt de cerere.
Cât privește motivele referitoare la faptul că instanța s-a pronunțat asupra a ceea ce nu s-a cerut, tribunalul observă că reclamanții, deși nu au cerut expres obligarea tuturor pârâților la evacuare și contravaloarea lipsei de folosință, aceasta rezultă în mod implicit din precizarea acțiunii(fila122).
Motivele referitoare la necesitatea reducerii cheltuielilor de judecată invocate de către apelanții – pârâți rămân fără substanță în condițiile adoptării soluției de respingere a apelului reclamanților și a admiterii căii de atac a pârâților.
2. Asupra apelului reclamanților;
Reclamanții au criticat hotărârea instanței de fond sub aspectul dezlegării cererii de evacuare. Apelul este nefondat și va fi respins ca atare pentru considerentele ce succed.
Instanța de fond a reținut că în condițiile în care reclamanții sunt proprietarii imobilului în discuție iar pârâților le-a fost desființat titlul de proprietate asupra aceluiași imobil, cei dintâi ar fi îndreptățiți la evacuarea celor din urmă. Totuși, dreptul de retenție de care beneficiază pârâții se opune și evident anihilează acțiunea de evacuare/predare a bunului aflat în detenția creditorului retentor.
Această aserțiune este corectă întrucât ieșirea bunului din sfera materială a retentorului ar conduce la spulberarea atributului garanției de care beneficiază.
În considerarea acestor argumente tribunalul apreciază că soluția instanței de fond este corectă și va fi menținută, sub aspectul dezlegării cererii de evacuare.
Cheltuieli de judecată;
Fundamentul juridic al acordării cheltuielilor de judecată este reprezentat de culpa procesuală a părții “care cade în pretenții”;. Culpa procesuală presupune fie înregistrarea pe rolul unei instanțe a unei cereri, acțiuni ce se dovedește a fi neîntemeiată (deci determinarea pârâtului de a ieși din pasivitatea confortabilă pe care i-o asigură prezumția că nu datorează nimic nimănui), fie susținerea unor apărări neîntemeiate (care echivalează cu zădărnicirea reclamantului în încercarea sa de a răsturna prezumția relativă sus amintită). Astfel înțeleasă culpa procesuală pe care se întemeiază reglementarea din art. 274 C.proc.civilă, “partea care cade în pretenții”; poate fi atât reclamantul, cât și pârâtul.
În cauza de față se constată că aparține reclamanților culpa procesuală prin promovarea unei acțiuni neîntemeiate și provocarea unor cheltuieli din partea pârâților, cu plata onorariului de avocat și plata taxelor judiciare de timbru, potrivit dovezilor depuse la dosar. La adiționarea sumelor menționate tribunalul a avut în vedere atât cheltuielile efectuate de către pârâți la judecata cauzei în fond cât și cele ocazionate de soluționarea apelului.