Instituţia răspunderii producătorului pentru produsele defectuoase a fost reglementata în contextul unor modificări de fond ale răspunderii civile.
Sistemul juridic la fundamentul căruia se află principiul răspunderii subiective a fost regândit prin circumscrierea acestuia în jurul unor concepte mai presus de atitudinea subiectivă a persoanei responsabile: riscul – în cazul răspunderii pentru lucrurile neînsufleţite, spre exemplu, garanţia- în ipoteza răspunderii comitentului pentru prepus sau în cea a erorii judiciare, precauţia – în situaţia prejudiciilor ecologice, spre exemplu, echitatea-ca fundament pentru angajarea răspunderii unei persoane lipsite de discernământ, principii care au condus la conturarea unui interes prioritar avut in vedere de catre legiuitor, acela al protecţiei intereselor victimei.
Riscul mentionat apare, in mod evident, ca urmare a proiectării sau a fabricării defectuoase, a necunoaşterii riscurilor potenţiale pe care le prezintă un produs nou sau din cauza folosirii şi consumului neadecvate ale produsului.
Răspunderea producătorului pentru produsele cu defect este determinată de necesitatea asigurării protecţiei consumatorilor faţă de produsele care le-ar putea pune în pericol viaţa, sănătatea, integritatea corporală, bunurile şi interesele lor legitime.
Importanţa reglementării unei astfel de răspunderi, precum şi a studiului mecanismului prin care se angajează răspunderea producătorului şi a persoanelor asimilate acestuia se justifică în primul rând prin faptul că, într-o societate modernă şi democratică, protecţia consumatorului a devenit o componentă a insusi sistemului de protecţie socială. In plus, dreptul consumatorului la protecţia sănătăţii şi securităţii sale reprezintă un principiu comunitar, calitatea de consumator fiind considerată de către institutiile deosebit de important.
Odată cu adoptarea Directivei CEE nr. 374/1985, aceasta materie a patruns si in legislatia nationala, după îndelungi negocieri şi dezbateri. Aceasta directiva, fără a conţine o reglementare exhaustivă cu privire la răspunderea producătorului pentru produsele defecte, reprezintă fundamentul unei noi ramuri a dreptului comunitar, cel al protecţiei consumatorului.
Principalul obiectiv al Directivei nr. 374/1985 a fost acela de a realiza armonizarea legislaţiilor din statele membre ale Comunităţilor Europene la aceea dată în domeniul răspunderii producătorilor pentru prejudiciile cauzate de hibele unui produs.
În cadrul legislatiei nationale, reglementarea în acest domeniu a avut o istorie lungă si nu lipsita de dificutati. Primul act de legiferare, la nivel national, s-a realizat prin adoptarea de către O.G. nr. 21/1992 privind protecţia consumatorilor, supusă ulterior nenumăratelor modificări şi completări. Ulterior anului 2004, prevederile Directivei mentionate au fost transpuse în dreptul român prin Legea nr. 240/2004 privind răspunderea producătorilor pentru pagubele generate de produsele cu defecte.
In ceea ce priveste natura juridica, s-a apreciat în literatura de specialitate că Directiva şi legea română de transpunere, ar configura o răspundere civila, fără a se preciza natura civilă delictuală sau contractuală. În ceea ce priveşte interacţiunea dintre mecanismul de răspundere prevăzut în Directivă şi alte forme de răspundere consacrate în dreptul naţional al statelor, art. 9 din Lege nu exclude posibilitatea victimei de a pretinde despăgubiri în temeiul răspunderii contractuale sau extra-contractuale, ori al unui alt regim de răspundere existent, persoana vatamata fiind singura îndreptăţită să aleagă între modalitatea cea mai potrivită pentru repararea prejudiciului suferit, fără însă, a putea combina regimuri diferite de răspundere.
Potrivit art. 3 din Lege, cel în sarcina căruia cade răspunderea este producătorul. In sensul prevederilor Legii, acesta este reprezentat, în general, orice profesionist:
- care procură o materie primă şi o comercializează;
- cel care îşi înscrie pe produs numele, marca sau alt semn distinctiv;
- cel care importă în Uniunea Europeană în vederea comercializări, fiind introduşi în această categorie atât fabricanţii produsului finit (în întregime sau a unei părţi componente), cât şi fabricanţii de materii prime.
Dacă producătorul, aşa cum a fost definit prin Lege nu poate fi identificat, răspunderea cade în sarcina fiecărui furnizor care nu reuşeşte să comunice în timp rezonabil consumatorului prejudiciat datele de identificare a producătorului sau a persoanei care i-a furnizat produsul. Obligaţia de securitate este astfel extinsă asupra tuturor celor care participă la producţia şi distribuirea produsului. În plus, prevederile au în vedere atât producătorul real, cât şi pe cel aparent, făcându-se aplicaţia principiului error communis facit ius, un argument în plus pentru susţinerea caracterului obiectiv al răspunderii.
Fabricarea sau distribuirea produsului defectuos trebuie să fie efectuată în cadrul unei activităţi profesionale, respectiv a unei activităţi cu scop lucrativ, motiv pentru care punerea pe piaţă a produsului reprezintă o condiţie esenţială a răspunderii.
In situaţia în care atât producătorul, cât şi categoriile de persoane asimilate acestuia prin Lege, sunt cunoscute persoanei vatamate se pune problema care dintre acestia si in ce ordine vor răspund; va fi constatata o raspundere solidara intre producător, fabricant, vânzători intermediari, importatori, etc? Art. 5 din Legea nr. 240/2004 nu face precizarea dacă aceste persoane ar trebui să facă parte din aceeaşi categorie (producători, fabricanţi sau intermediari). Prin coroborarea cu art. 2 alin. 1 lit. a, pct. 5, interpretam ca ar exista o ordine de chemare la răspundere, în sensul că răspunderea distribuitorilor şi importatorilor va fi angajată numai în situaţia în care producătorul nu va putea fi identificat, răspunderea acestuia fiind prioritară şi numai în subsidiar intermediarii vor putea fi traşi la răspundere.
Beneficiarul poate fi orice persoană prejudiciată indiferent dacă este legată prin contract sau nu de persoana răspunzătoare ori dacă este vorba despre consumatorul cumpărător sau terţul consumator care a dobândit produsul printr-o manifestare de voinţă ulterioară diferită de contractul de vânzare-cumpărare (împrumut de consumaţie, locaţiune), acesta din urmă putând să utilizeze produsul în mod ocazional nefiind neapărat legat printr-un act juridic numit.
Posibilitatea acordată victimei prin Lege confirmă de fapt piatra unghiulară a reglementării analizate, obligaţia de securitate a producătorului, fiind suficientă producerea prejudiciului victimei ca să fie antrenată răspunderea acestuia. Totuşi, Legea operează nişte diferenţieri cu privire la beneficiar, în funcţie de prejudiciul suferit. Astfel, dacă prejudiciul apare ca urmare a morţii sau vătămării corporale sau a sănătăţii victimei, răspunderea este antrenată indiferent daca victima este consumator obisnuit sau profesionist.
Caracterul defect, ca element de fapt obiectiv, fără a fi rezultatul vreunei acţiuni sau omisiuni culpabile a celui care va răspunde, este foarte diferită de defectul din cadrul mecanismului garanţiei contra viciilor ascunse. Viciul ascuns din această ultimă materie priveşte exclusiv imposibilitatea totală sau parţială a întrebuinţării produsului conform destinaţiei atribuite, pe când defectul din materia răspunderii pentru produsele defectuoase are în vedere securitatea generală a consumatorilor, fiind indiferent dacă produsul mai poate sau nu să fie întrebuinţat conform destinaţiei sale. Astfel, defectul afectează mai degrabă siguranţa persoanelor şi a bunurilor şi mai puţin lucrul în materialitatea lui şi poate consta în orice deficienţă a produsului, viciu de fabricaţie, defect de concepţie ori simplul fapt că produsul nu oferă siguranţa la care persoana este îndreptăţită să se aştepte.
Simpla existenţă a defectului produsului demonstrează încălcarea obligaţiei de securitate a producătorului sau furnizorului, angajând răspunderea acestora. În plus, din analiza cauzelor exoneratoare de răspundere reiese că, din momentul cauzării prejudiciului, se activează o prezumţie relativă împotriva producătorului potrivit căreia bunul pus în circulaţie a fost defect, astfel victima este scutită de a face proba anteriorităţii defectului punerii în circulaţie a produsului. Ea nu este, însă, scutită de dovada pagubei, a defectului precum şi a raportului de cauzalitate dintre defect şi pagubă.Poate consta într-o deficienţă intrinsecă a lucrului sau, fără a fi afectat de vreo asemenea lipsă, poate naşte riscuri neprezentate publicului (în sens generic) de către producător.
In ceea ce priveste cauzele de inlaturare a raspunderii reglementata de Legea nr. 240/2004, art. 7 prevede:
1)Exonerarea producătorului care face dovada că nu el a fost cel care a pus în circulaţie produsul
Momentul punerii în circulaţie este acela care face ca riscul prejudicierii să se transforme într-unul efectiv. De aceea, punerea în circulaţie trebuie să fie făcută voluntar, cu consimţământul producătorului. Dacă acesta dovedeşte că bunul a fost sustras ori că l-a predat în alte scopuri (situaţia în care bunul este predat spre distrugere, testare, ori este abandonat ca deşeu, spre exemplu), nu va mai răspunde pentru daunele provocate de defectele acestuia
2) Apariţia ulterioară punerii în circulaţie a defectului ori inexistenţa defectului la acel moment din cauze neimputabile producătorului.
Din interpretarea art. 7 alin 1 lit. b reiese faptul că existenţa defectului se prezumă la data punerii în circulaţie a bunului şi că producătorul este cel care trebuie să facă dovada că defectul nu exista la acea dată sau că a apărut ulterior.
3) Produsul nu a fost destinat vânzării sau oricărei alte forme de distribuţie
Analiza acestei cauze ne conduce la concluzia că răspunderea este activată numai pentru produsele destinate pieţei, nu şi pentru cele destinate cercetării, consumului propriu sau cele realizate ocazional. Astfel, după cum s-a apreciat în doctrină, răspunderea poate exista numai în cadrul profesioniştilor şi pentru activităţile lor profesionale. Curtea de Justiţie a Uniunii Europene, în cadrul unui recurs în interpretare, a nuanţat concluzia de mai sus, considerând că nu se impune exonerarea de răspundere a unui spital public pentru produsele fabricate sau utilizate de acesta în situaţia în care sunt defectuoase, întrucât finanţarea din fonduri publice nu răpeşte fabricării în sine a produselor caracterul economic şi profesional.
4) Defectul se datorează respectării unor obligaţii impuse de autorităţi
În situaţia în care autorităţile restrâng libertatea de decizie a producătorului prin norme imperative obligându-l să adopte anumite soluţii tehnice, iar acestea se dovedesc cauzatoare de prejudicii, este înlăturată răspunderea producătorului.
5) Defectul se datorează nerespectării de către consumator a instrucţiunilor de utilizare furnizate de către producător în documentele tehnice însoţitoare, demonstrate prin expertiză tehnică de specialitate.
Când în lanţul cauzal intervine fapta culpabilă a victimei care nu a întrebuinţat produsul potrivit instrucţiunilor ataşate, răspunderea este înlăturată, respectându-se astfel tradiţia dreptului continental civil, unde culpa victimei exonerează de răspundere.
În ceea ce priveşte exonerarea producătorului pentru fapta exclusivă a terţului, întâlnim o aplicaţie în Lege, art. 7 alin. 2, care stipulează excluderea producătorului de componente de la răspundere dacă defectul e imputabil proiectării greşite a ansamblului în care acesta a fost montat sau instrucţiunilor date de producătorul produsului destinat consumatorului.
6) Defectul se datorează riscului de dezvoltare
Această cauză de exonerare a făcut obiectul multor dezbateri, atât în momentul adoptării Directivei, cât şi după pătrunderea ei în legislaţiile naţionale, dând naştere unor dispute care opuneau sprijinirea progresului tehnic şi ştiinţific într-un mediu concurenţial şi competiţional lipsei de protecţie a victimei. Sintagma folosită pentru a sintetiza ceea ce descrie art. 7 alin.1 lit. e a fost îndelung criticată, întrucât limitele cunoştinelor umane la momentul punerii în circulaţie a bunului au făcut indecelabil defectul, iar nu riscul, apreciindu-se că, în realitate, ar fi vorba de un tip special de defect. Astfel, cauza priveşte un defect existent la momentul punerii acestuia în circulaţie, dar care a fost imposibil de detectat de către producător. Criteriul în aprecierea acestor circumstanţe îl reprezintă stadiul atins de cunoştinţele ştiinţifice şi tehnice din acel moment.
